Alexandru Dumitrescu a făcut dintotdeauna mișcare. Când era mic mergea la bunicii care abia țineau pasul cu energia și dorința sa de a fugi de somnul de la prânz pentru a se juca prin vecini. Când a mai crescut puțin a început să „bată mingea” pe terenul de fotbal dintre pădurile de la țară, în spatele blocului sau în curtea școlii. Apoi, de pe la vârsta de 17 ani a urmat o perioadă de aproximativ 8 ani când a fost pasionat de mersul la sală. Iar abia după acești 8 ani a decis că ar trebui să încerce să meargă la alergat din când în când, pentru a încerca și un alt tip de efort. Ieșind la alergat ocazional, cu timpul a început să-i facă plăcere mai mult decât mersul la sală, așa că a schimbat din nou sportul și a devenit pasionat de atletism cu tot ceea ce presupune el.
Se dedică destul de mult alergatului, așa că își concepe un plan de antrenament care să cuprindă atât zile cu antrenamente mai grele, cât și zile mai puțin solicitante, cu antrenamente mai ușoare. Jonglează cu acestea în funcție de cât de obosit sau de odihnit se simte, astfel încât să se poată bucura de sport și să nu-l resimtă drept o corvoadă. De obicei are 5 sau 6 zile pe săptămână în care face sport, una fiind dedicată vechilor obiceiuri (flotări, tracțiuni, etc), iar restul sunt alocate alergării (două antrenamente mai grele, două antrenamente ușoare și, dacă simte că mai are loc în program, încă unul de nivel mediu). Preferă să alterneze locurile în care aleargă pentru a avea o diversitate care să-l țină cât mai activ, așa că alternează între pădure, stadion și parcuri. De asemenea, Alexandru își gestionează antrenamentele și în funcție de starea sa de spirit. Astfel că, fie are parte de momente în care își dorește antrenamente individuale, în care poate reflecta mai mult asupra gândurilor sale, fie de momente în care își dorește să socializeze cu prietenii săi ori se află în căutarea unor antrenamente în care urmărește să facă schimb de energie cu oamenii care fac parte din cadrul unor comunități (precum frumoasa lume de la stadion, grupurile organizate de alergare sau concursurile de masă). Cel mai important element din cadrul rutinei sale de mișcare este echipamentul său, care are rol atât de protecție, cât și unul de motivație extrinsecă, indiferent dacă este vorba de o pereche de pantaloni, un tricou, niște adidași sau de un ceas.
„Eu simt că nu am nevoie de o motivație anume pentru a face mișcare pentru că așa m-am născut: un mic titirez. Totuși, am avut perioade în care au apărut diverse probleme ori accidente, care m-au ținut departe de mișcare, așa că am experiența necesară pentru a putea susține sus și tare că mintea, corpul și sufletul sunt mult mai sănătoase, frumoase și fericite atunci când sportul este prezent în viața noastră. Deși am 36 de ani, mai mereu mă simt ca un copil sau un adolescent. Cei apropiați spun că și arăt ca unul. Consider că asta se datorează bucuriei prin mișcare, bucurie pe care o trăiesc de când mă știu.” ne povestește el.